Am trecut printr-o perioada in care am fost fericita cu adevarat, am petrecut clipe frumoase, m-am schimbat, am invatat multe, bune, si rele ce ii drept, dar cea mai usturatoare lectie o primesc acum, am avut incredere, mi-am dat sufletul, si..si acum, nu regret, dar ma doare.
As vrea sa nu traiesc clipele astea, clipele de care mi-a fost cel mai frica toata viata, clipele in care, desi inima isi doreste ceva, ratiunea nu ma lasa, ratiunea sau orgoliul, care pot spune ca pentru prima data in viata, nu e orgoliu prostesc..nu e doar o copilarie.
Ceva in sufletul meu s-a rupt..s-a rupt si doare enorm de tare..as vrea sa dorm, nu pot, nici dormind nu scap de gandurile si indoielile care imi macina sufletul; as vrea sa uit, asta e si mai greu, pentru ca in fiecare particica din mine se afla ceva care imi aminteste de acea dezamagire, ma consider vinovata, dar nu cea mai vinovata..as fi facut orice, orice numai sa fi fost totul bine, iar in schimb am primit..nimic.
Plang, probabil, pentru prima data, nu ma feresc ca cei din jurul meu sa vada asta, imi dau seama ca nu este o rusine, orice om plange, si de multe ori, poate, este cea mai usoara cale pentru a spala sufletul, pentru a te descarca..dar ce faci cand vine cineva si iti spune:"ti-am spus eu!", ce te faci cand nu vrei decat sa iti spuna cineva ca e un cosmar..?!
As vrea sa am raspunsurile acestea, mi-ar fi putin mai usor.
E unul din momentele in care imi urasc slabiciunea, urasc ca nu pot pleca fara sa privesc in urma, fara sa imi pese, urasc ca nu pot uita, urasc ca sunt la mana unei persoane, probabil singura persoana care ar putea sa ma faca fericita in clipa asta, imi urasc inima, o urasc pentru ca nu intelege, nu intelege ca locul ei nu acolo..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu